Aveți în fața voastră, pe ecran, o carte scrisă la cincisprezece perechi de mâini, pe cincisprezece tastaturi. Materialele sunt compuse, sau ar fi putut fi, în medii atât de diverse precum un amfiteatru universitar umplându-se leneș de studenți, redacția unei reviste literare est-europene, cabinetul unui doctor new-yorkez, biroul încărcat de manuscrise al unei editoare, o masă-din-curte cu vedere spre Oceanul Pacific, o alta, din lemn negeluit, ascunsă sub brazi în Apalași, sau o a treia de unde se aude cum somonul saltă în amonte pe un afluent al marelui Mississippi. Ele au însă, toate, un numitor comun. Și, în scrierea lor, cei cincisprezece purtători-de-gând-bun, se despart încă o dată de tinerețea lor romantică și românească.
... Le-am sugerat să nu lase tristețea să domine materialele și să umbrească amintirile despre profesoara noastră de matematică, Doamna Anca Stan. Și au avut cu toții delicatețea și înțelepciunea să accepte. Punând pe hârtie crâmpeie de viață care, într-un fel sau altul, decupează și luminează însoțiri de trei, patru sau chiar cinci decenii. Rezultatul este o carte omagială mai puțin obișnuită. Care apare totuși acum, în preajma aniversării unui an de când profesoara și prietena noastră ne-a părăsit.
Cum multe dintre amintirile acestei cărți se leagă de perioada pre-revoluționară a României, deși nu numai, cartea recreează, din cioburi, atât portretul unei profesoare de carieră, de o integritate și generozitate exemplare, cât și pe acela al unei epoci adversă realizărilor individuale și performanțelor intelectuale. O epocă în pofida și nu datorită căreia cei 15 oameni liberi, semnatari ai textelor din carte, au reușit.
Un elev care tremură de emoție și de frigul din clasă este salvat, în cartea noastră, printr-un gest de o remarcabilă sensibilitate, un altul e apărat când ajunge să fie amenințat cu exmatricularea și cu proces, o discuție despre magia și nedeterminarea matematicii lasă urme adânci, un părinte este convins să accepte vocația fiicei sale; se corespondează par avion, se deschid și închid cataloage, se joacă fotbal în curtea liceului, se discută manuscrise și se degustă miere de Galați și vin de cramă de la mănăstirea Jercălăi, se citesc, tot în cartea de față, pe două voci, scrisori eminesciene și, la ore târzii, se analizează Hamlet, se dezbate arhitectura Bucureștiului, se bea bere din păhăruțe de țuică și se scot din sertar extemporale vechi de patru decenii; se îndeamnă la confesiuni prin dulcea formulă Ce-i cu tine, mamă?, se serbează 150 ani de la înființarea Liceului Mihai Viteazul din București și se vizitează mănăstiri unde se bea lapte cald, dulce și mătăsos, în timp ce, pe un colț de catedră, e mereu prezentă o garoafă.
Citiți-ne și răsfoiți albumul de fotografii ascuns în paginile volumului, pe care vi-l punem la dispoziție cu oarecare timiditate și multă nostalgie. Dacă aveți prieteni care au absolvit același liceu cu noi și care au avut șansa să o aibă profesoară de matematică pe Anca Stan, dați-le și lor de veste. Iar dacă nu, rupeți-vă o clipă din vârtejul cotidian și, după parcurgerea acestor pagini, lăsați gândul să se odihnească pe imaginile oamenilor model pe care ați avut prilejul să îi întâlniți până acum, cei care... aprind felinare.
La Bogza sau la Agârbiceanu apare, cred, tabloul unde, pe un fundal negru smoală, câteva sute de felinare coboară munții spre intrarea în mină a schimbului unu. Ei bine, ca rezultat al colaborării cu colegi de liceu din generații diferite, la realizarea cărții de față, imaginea aceea veche și-a schimbat pentru mine dinamica. Ne văd pe toți urcând, de data asta, pe coaste line sau abrupte, purtând fiecare câte-un felinar. Cu gândul la cei care, jos în vale, la ore mici ale dimineții noastre, au aprins fiecare fitil pe rând și ne-au urat drum bun. Când ei, azi, nu mai sunt, nu ne rămâne decât să (le) purtăm, așa cum ne pricepem, lumina mai departe și, ca acum, să dăm câte-un chiot, fiecare de pe muntele lui. Și poate, la rândul nostru, să aprindem alte felinare. Are cineva foc?
|
